Omul care joacă este omul care trăieşte. Iar acest fapt e îngrozitor. Esenţa jocului actoricesc e ceva imaginat, un vis: or, în viaţă, stimulii la care reacţionăm sunt întotdeauna reali.
În acest timp, actorul trebuie să reacţioneze întotdeauna la stimuli imaginari. Şi totuşi, aceasta nu are voie să se
întâmple ca în viaţă, ci mai degrabă la intensitate maximă şi cu mult mai multă expresivitate.
Vă amintiţi cum spune Hamlet: "Firesc e oare ca un biet actor,/ Spunând poveşti şi-închipuind dureri,/ Să-şi poată-aduce firea dupa gând..."?
Nu e de mirare, nu e incredibil, ca cineva să posede această capacitate? Meseria de actor, bazele artei actoriei sunt o chestiune nemaipomenită, pentru că se joacă cu aceeaşi muşchi făcuţi din carne şi din sânge cu care se duc la îndeplinire acţiuni obişnuite, reale.
Întoarceţi-vă cu gândul la actorul grec Polus, care ducea în Electra lui Sofocle o urnă cu cenuşa fiului său; Shakespeare folosea cuvântul „monstruos” pentru a-i descrie pe actori, ceea ce atinge miezul problemei.
Imaginaţi-vă munca cu materialul viu. Toate celelalte arte se folosesc de materia moartă, ce prinde viaţă abia datorită artistului: culoarea, tonul şi aşa mai departe. Singur actorul se serveşte de materialul viu. Iar pentru mine acest fapt nu constituie un dezavantaj, ci reprezintă sufletul şi miezul artei teatrale. Teatrul este clădit pe prezenţa vie a omului.
Lee Strasberg
